Descopering pacea intr-o viata bazata pe regret

Atunci cand eram copil, nu imi placea scoala deloc. Nu eram prea priceputa la invatatura si din acest motiv, scoala parea plictisitoare…in special matematica. Chiar si acum, gandul ca sunt un profesor de liceu cu o clasa plina de elevii carora nu le place scoala, ma face sa zambesc. 

Chiar daca majoritatea claselor nu erau foarte interesante, ceea ce m-a pasionat era studiul civilizatiilor antice. Imaginatia carui elev in clasa a cincea nu este captivata de istorisiri despre blestemele faraonice, de soldatii eleni si de misterele oraselor pierdute? Pentru ceva vreme, chiar ma gandeam ca as vrea sa devin un arheolog si citeam orice carte pe care o gaseam despre lumea antica.

Chiar daca nu am devenit un arheolog, am avut norocul si placerea de a calatori in locuri unde civilizatiile antice au fost descoperite de aceia care aveau profesia la care eu visam in clasa a cincea. Ceea ce vezi in acele locuri este ca pe masura ce o civilizatie face loc alteia, lucrurile noi sunt construite pe daramaturile lucrurilor vechi. Procesul de excavare, de multe ori, ajunge adanc in interiorul pamantului pentru a scoate la iveala ruinele multor fundatii ale oraselor construite de populatii uitate de mult. Este exact asa cum Solomon vorbeste in Eclesiastul despre cum o generatie construieste, iar o alta noua vine si darama ceea ce a fost construit pentru a crea ceva nou. 

De exemplu, eu traiesc intr-un oras care odata a fost parte din marele Imperiu Roman. Atunci cand Roma a cazut, toate monumentele si cladirile impunatoare au fost daramate pentru ca materialele de constructie sa fie refolosite. Atunci cand Europa a fost dezbinata de razboaie intre diferite clanuri si nu era o autoritate in putere, fiecare grup a incercat sa acumuleze orice pamant sau materiale de constructie care erau disponibile. Pe ici pe colo, gasesti inscriptii apartinand Romei - o poarta, un perete, o statuie sfaramata, dar pentru cea mai mare parte, acel imperiu mandru este ingropat in pamantul de sub orasele moderne.

Acum, va puteti intreba. Ce legatura are asta cu o viata traita in regret? Este o intrebare buna. Intr-un studiu biblic intre femeile din scoala, noi studiem rugaciunea. O carte a fost recomandata de una dintre doamnele care participau in studiu. Cartea se numea “Rugandu-ne ca niste calugari, traind ca niste nebuni”, scrisa de Tyler Staton. As vrea sa remarc ca eu nu sunt de accord in totalitate cu ceea ce el scrie in aceasta carte, dar intr-un capitol, el discuta rugaciunea pentru iertarea pacatelor si compara descoperirea pacatelor cu o sapare arheologica.

De aici am luat ideea ca eu insumi pot fi considerata o excavare spirituala. O noua persoana crescuta pe daramaturile alteia vechi. Fiecare versiune a mea, intr-un anumit fel, noua si independenta, este totusi bazata pe fundatia celei vechi. Spre deosebire de civilizatiile uitate in ruinele acelor orase vechi, vechia mea persoana nu este uitata de mine…toate acele versiuni mai vechi, desi trecute, sunt foarte vii in mintea mea.

Eu am fost un dezastru, as zice “in tineretea mea”, dar nu cred ca am depasit acea perioada inca. Anii de adolescenta, a doua si a treia decada a vietii mele au fost traiti intr-o fascinatie completa cu mine insumi si cu lumea. Am pierdut atata timp si atatea ocazii pentru ca eram prea plina de mine pentru a ma gandi ca altcineva, asta incluzandu-L chiar pe Dumnezeu, ar putea sti mai mult sau implini mai bine decat eram eu capabila. Am facut si am spus tot ceea ce vroiam, am mers oriunde imi facea placere… eu eram in centrul atentiei. Acum cand ma uit in urma, acea persoana ma intristeaza teribil. Dar aceea eram eu, la nivelul acelei temelii…sub toate constructiile care au urmat…aceea eram eu. Mai rau decat nefolositoare. Probabil ca am produs mare daune in Imparatia Domnului. Lucruri pe care eu nu le pot schimba.

Tot atunci am luat decizii care mi-au afectat restul vietii mele si chiar si viata fiului meu. Chiar daca am cladit deasupra acelei fundatii, unele dintre acele structuri vechi si-au gasit locul in noua constructie. Noi nu avem puterea de a lasa totul in urma si de a o lua de la capat ca si cum nimic nu s-a intamplat inainte.

David este un personaj pe care multi nu il pot accepta ca fiind un “om dupa inima lui Dumnezeu”. El a fost un mincinos, un preacurvar, poate chiar un violator, depinde de cum citim povestea cu Batseba, si un ucigas. Cum poate un asemenea barbat sa fie considerat de Dumnezeu ca fiind asemanator Lui in privinta inimii? E greu de inteles si eu nu pretind ca am toate raspunsurile. Dar ceea ce vedem in David este o dorinta constanta de a reconstrui. In Psalmii scrisi de el, noi putem vedea un suflet care se ofera complet lui Dumnezeu. David se roaga ca Dumnezeu sa il cerceteze si sa ii gaseasca pacatele. El spune ca extragerea pacatului din viata lui va fi un proces dureros - este rusinos ca greselile noastre sa fie afisate in public. Cu toate astea, David spune ca el poate gasi pace si bucurie in frangerea oaselor, pentru ca acea durere ne aduce inapoi intr-o relatie stransa cu Dumnezeu. Si acela este singurul loc unde pacea poate exista. Vreti voi sa va puteti infrunta deciziile dezastruoase si cumva, inca sa mai aveti liniste sufleteasca? Atunci primul lucru pe care trebuie sa il facem este de a ne insusi responsabilitatea tuturor actiunile infaptuite anterior.

Noi trebuie sa sapam adanc in pacatul care a fost parte din vietile noastre si sa il infruntam. Daca doar il acoperim, atunci transformarea noastra nu este completa. Cum ne putem noi transforma daca nu recunoastem cine suntem cu adevarat? Noi trebuie sa ne deschidem toate ranile - si asta este umilitor, dureros si de multe ori, chiar tragic. Dar cum putem sa ne asteptam sa avem bucurie in noua noastra libertate, daca nu ne asumam responsabilitatea pentru toate stricaciunile comise?

Eu am ceva experienta cu asta. Multi ani m-am ascuns, pretinzand ca sunt o noua persoana, cu mult mai folositoare, dar nu schimbata cu adevarat. Numai in momentul cand am devenit o mama, mi-am dat seama cat de ipocrita eram. Nu imi dau seama ce s-a intamplat, dar intreaga mea perspectiva s-a schimbat. Stiam ca nu voi putea sa il pacalesc pe fiul meu, si bineinteles, stiam ca nu L-am putut niciodata pacali pe Dumnezeu. Aveam de ales: ori imi indreptam comportamentul ori incetam sa ma mai prefac. Reconstruirea nu este un proces usor. Nu numai ca trebuie sa ne infruntam vinovatia si regretul, dar cei din jur nu ne vor sprijini in aceasta schimbare. Schimbarea a adus cearta si dispute in propria mea casa, dar stiam ca va merita tot efortul depus. Asa ca am continuat, luptandu-ma sa Il re-cunosc pe Dumnezeu - Legea Lui, caracterul Lui, natura Lui.

Pentru ca noul sa iasa la iveala, vechiul trebuie ingropat pe cat putem noi mai bine. Ca David, si noi trebuie sa ne expunem toate greselile in fata lui Dumnezeu - nu pentru beneficiul Lui, pentru ca El deja ne stie. Eu a trebuit sa imi dezvalui toate pacatele, fara nici o scuza. Trebuie sa fim brutali atunci cand le recunoastem. Aceasta este operatia radicala despre care Isus vorbeste in Predica de pe Munte. Taierea mainii si scoaterea ochilor este mai folositoare decat negarea pacatelor.

Acest proces nu este de scurta durata, iar oboseala de a ne confrunta cu vietile si alegerile noastre ne poate lasa descurajati. Daca nu avem grija, vechile noastre pacate pot deveni o scuza pentru a ne opri din construit. “Am gresit atat de rau incat Dumnezeu nu ma mai poate folosi” este doar o scuza pentru a scapa de munca grea. Adevarul este, ca uneori cred ca nenorocirile din viata mea au fost lucrurile care m-au facut folositoare. Uitati-va la exemplele biblice de oameni cu nenumarate greseli care si-au permis sa fie folositi de Dumnezeu - Iuda, Samson si Iona imi vin imediat in minte. Cei doisprezece alesi de Isus se certau despre cine era mai mare in Imparatie si L-au abandonat la cruce. Imi inchipui ca nu erau prea mandri de ei insisi. Cu toate astea, nu s-au oprit; ei au continuat procesul dificil de transformare, si la fel trebuie sa facem si noi.

Aveti voi regrete? De asemenea, si eu. Ati stricat voi lucrurile din jurul vostru si distrus relatii cu cuvintele si actiunile voastre? Si eu, la fel. Va este rusine sa intalniti pe unii oameni pentru ca ei cunosc numai varianta veche a voastra si nu stiu ca intre timp v-ati schimbat? Eu va inteleg perfect!

Atunci cand noi ne amintim, Dumnezeu uita…uimitor! El uita, iarta si ne gaseste folosinta, daca Ii permitem. Problema noastra nu este ca Dumnezeu nu poate sa ne ierte greselile, problema noastra este ca noi nu le putem ierta … mai ales, daca traim cu consecinta lor. Noi continuam sa trecem printr-un oras gol, abandonat - vizitand ruinele vietii noastre trecute si intrebandu-ne cum vom iesi vreodata la suprafata. Apostolul Pavel, cu siguranta, ca avea regrete, dar el a continuat fara sa mai considere lucrurile din trecut, atat esecurile cat si succesele lui. Esecurile nu ar trebui sa ne tina captivi in trecut, iar succesele nu ar trebui sa ne fie suficiente.

Vestea buna a evangheliei este ca nu ar trebui sa traim in orasul ingropat. Noi nici nu trebuie macar sa il vizitam sau sa ne uitam la el. Noi putem trai deasupra pamantului, nu prinsi in daramaturile vietii noastre vechi. Lasandu-l pe omul batran in urma si imbracandu-ne cu noul om. Lanturile pacatului sunt rupte…ganditi-va la toate imaginile care reflecta reconstructia - transformarea!

Temelia vechii noastre identitati poate fi dedesuptul nostru…in urma noastra…dar noi trebuie sa o lasam acolo. Nu avem timp sa ne uitam inapoi. Noi trebuie sa invatam ce putem, sa permitem milei, rabdarii, compasiunii si bunatatii sa apara in noi, si APOI vom avea liniste, liniste adevarata…nu pentru ca vietile noastre sunt perfecte sau pentru ca am inteles in profunzime, ci pentru ca am gasit o cale de a fi folositori lui Dumnezeu si in relatia noastra cu El, vom gasi pacea.

Eu nu pot schimba lucrurile pe care le-am spus sau le-am facut. Imi pot cere iertare, dar ele sunt inca acolo. Am ranit pe cine am ranit si stricaciunile pe care le-am facut sunt facute. Trebuie sa imi asum responsabilitatea. Nu pot invinui pe nimeni altcineva. Acesta este orasul meu antic al carui architect sunt eu insumi. Eu sunt recunoscatoare ca acest oras este ingropat si ca eu nu mai locuiesc acolo. Eu incerc sa nu il vizitez prea des, numai daca trebuie sa imi amintesc cine sunt eu fara Dumnezeu. Unele din acele decizii trecute inca sunt parte din imprejurimile in care ma gasesc eu acum, dar incerc sa muncesc la ele, considerandu-le lectii si ocazii de a renova, intelegand ca noul oras nu este niciodata terminat.

Obisnuiam sa ma gandesc ca atunci cand voi imbatrani, maturitatea spirituala va avea loc si transformarea va fi completa. Acum cand am 60 de ani … varsta la care ma pot considera batrana … imi dau seama cat de ridicola era acea idee. Imi place sa cred ca m-am mai maturizat un pic spiritual si ca, cu perspectiva varstei, observ cat de indelungat este acest proces de transformare. Sper ca atunci cand voi avea 80 de ani, daca inca mai sunt in viata, voi avea un nou nivel de constructie si ca ceea ce sunt eu acum va fi doar o alta ruina ingropata, nu uitata, dar numai o temelie a cuiva care este mai aproape de Dumnezeu, mai capabila de a-i iubi pe altii, inca lucrand in Imparatie si in pace …nu numai cu versiunile trecute, dar si mai important, in pace cu Dumnezeu.



Previous
Previous

Pace in mijlocul greselilor si regretelor

Next
Next

Pacea regasita in Psalmi