Tanjirea de a fi cu Isus

Probabil ca nici o scriptura nu impartaseste sentimentul de “tanjire” mai mult decat Cantarea Cantarilor al lui Solomon. In ultimii 10 ani, am discutat acest cantec cu multe ocazii si imi place in mod deosebit mesajul lui. Eu cred ca acest cantec ne spune povestea unei tinere care, impreuna cu alte tinere, sunt luate cu forta si conduse in palatul fecioarelor care apartineau Imparatului Solomon. Imparatul o remarca mai presus de celelalte fecioare si ii ofera “lumea” cu toate minunatiile pe care le detine. Apoi povestea continua cu tanjirea acestei fecioare de a se intoarce la pastorul ei si la adapostul, stabilitatea si protectia pe care el i-a oferit-o in zilele trecute. Vedeti voi, ea il stie pe pastorul care nu este cunoscut de nimeni altcineva din palat. Si acesta intimidate conduce la dorinta ei de neclintit de a se intoarce la el, de a locui cu el si de a fi cu el pentru totdeauna. Asta este rezultatul dragostei; produce o tanjire.

Eu cred ca acest cantec este inclus in scriptura (si inca este citit cu ocazia fiecarui Paste in sinagogile evreiesti) pentru ca descrie devotamentul si tanjirea pe care trebuie sa o avem pentru Pastorul nostru, Domnul nostru Isus. Cand lumea ni se prezinta in atat de multe feluri, noi trebuie sa Il cunoastem pe Cel care ne iubeste cu un devotament complet, cu credinta si mila, si trebuie sa ne apropiem de El in timpuri de ispite si incercari si in fata multor oferte facute de aceasta lume.

Pe parcursul acestui cantec, descoperim sentimentele acestei tinere. In al doilea capitol, incepem sa vedem perspectiva ei asupra caracterului Pastorului ei. Ea Il descrie ca “sarind peste munti, saltand pe dealuri, facand florile sa apara, cu glasul turturicii” si “o ascunde in crapaturile stancii.” Ma intreb, oare cum ne inchipuim noi ca este Pastorul nostru? Cu siguranta ca si voi ati tanji dupa Cel care transforma noaptea in zi, aduce frumusete dupa tristate si are puterea de a sari pe munti si a salta pe dealuri. Iubim cu o dragoste profunda pe Cel care ne ascunde in crapatura stancii atunci cand furtunile vietii vin si Il cautam in timpuri de incercare.

Ea are cateva visuri care foarte rapid, devin cosmare, atunci cand isi inchipui ca si-a pierdut pastorul prea-iubit si ca el a parasit viata ei pentru totdeauna.

In Cantarea Cantarilor 3:1-3, tanara sulamita ne povesteste un vis care reflecta perseverenta ei de a-l gasi:

“Am cautat noaptea in asternutul meu, am cautat pe iubitul inimii mele; l-am cautat, dar nu l-am gasit…

M-am sculat, atunci, si am cutreierat cetatea, ulitele si pietele, si am cautat pe iubitul inimii mele…

M-au intalnit pazitorii care dau ocol cetatii; si i-am intrebat: “N-ati vazut pe iubitul inimii mele?”

Tanara femeie risca orice, si cu toata puterea si curajul dat de dragostea pentru pastorul ei minunat, ea il va cauta pe cel pe care il iubeste in noapte intunecata si periculoasa. Ea va ignora pericolele, va uita comfortul casei sale, isi va cheltui intreaga energie si toate resursele pentru a cerceta strazile intunecate ale orasului de la rasarit, doar ca sa isi gaseasca pastorul. Altfel, ce va face ea fara el? Ea tanjea sa fie cu el.

De-alungul anilor am auzit multe discutii despre cat de dificil este sa luam parte la studiile biblice din mijlocul saptamanii, sa fim presenti in fiecare seara la adunarile evanghelice, sa avem o viata plina de rugaciune, sa ii slujim pe altii atunci cand trebuie sa mergem la servici, sa crestem copiii si multe alte obligatii. Atunci ma gandesc la simtirile tinerei sulamite si imi dau seama cat timp si energie dedicam, cate resurse personale sunt cheltuite pentru cei pe care ii iubim. Cand noi am locuit in Washington DC, de multe ori am auzit cat de dificil este de condus in congestia orasului pentru a ajunge la studiile biblice din mijlocul saptamanii, sa ajungem la studii biblice in casele altor crestini, sa ne visitam unii pe altii. Imi amintesc ca le-am intrebat pe unele tinere de acolo: “Daca ati fi fost indragostite de un tanar chipes din cealalta parte a orasului si el v-ar ruga sa dati ocolul orasului de trei ori pentru a-l intalni in serile de joi, ati sari voi in masina si ati conduce cu cea mai mare placere?” Nu asta facem atunci cand tanjim sa fim in prezenta altuia? Tanjim noi sa fim in prezenta Domnului? Tanjim noi sa Ii auzim Cuvantul predicat? Tanjim noi sa fim cu cei care sunt mostenitori impreuna cu mine? Tanjim noi sa aducem cerintele noastre in prezenta Lui? Tanjim noi sa Ii slujim?

Si atunci cand nu avem suficient timp pentru El, atunci cand El bate la usa si noi nu raspundem, atunci cand El ne cheama si noi Il neglijam, ce se intampla atunci cu tanjirea noastra? In capitolul 5 al Cantarii Cantarilor, tanara sulaminta relateaza un alt vis care rapid devine un cosmar. Ea sta comfortabil in casa ei, si-a spalat picioarele, s-a imbracat in camasa de noapte, toate treburile casnice sunt terminate, este timpul de relaxare. Deodata pastorul vine si bate la usa: 

“Adormisem, dar inima imi veghea…

Este glasul preaiubitului meu care bate;

Deschide-mi soro, scumpo, porumbito, neprihanito!

Caci capul imi este plin de roua, 

Carliontii imi sunt plini de picurii noptii.”

Ea imediat gaseste scuze de a nu deschide usa.

“Mi-am scos haina, cum sa ma imbrac iarasi?

Mi-am spalat picioarele; cum sa le murdaresc iarasi?” (5:3)

Ea spune, “Imi pare rau, ai venit la un timp nepotrivit. Nu eram pregatita ca sa iti ies in intampinare, nu pot sa te ajut chiar acum. Unde este tanjirea ei acum?

Cand, intr-un final, decide sa deschida usa, este prea tarziu – ea deja l-a pierdut. El nu cere, el nu impune, el nu ne forteaza sa deschidem.

“Am deschis iubitului meu; dar iubitul meu plecase, se facuse nevazut.” (5:6)

La fel este si cu Domnul si Mantuitorul nostru. El spune bisericii caldicele din Laodicea ca sa o avertizeze; El le aminteste despre o dragoste care si-a pierdut tanjirea. Asa cum stim, aceasta biserica risca sa isi piarda complet relatia cu Domnul nostru.

“Iata eu stau la usa si bat. Daca aude cineva glasul Meu si deschide usa, voi intra la el, voi cina cu el, si el cu Mine. Celui ce va birui, ii voi da sa sada cu Mine pe scaunul Meu de domnie, dupa cum si eu am biruit si am sezut cu Tatal Meu pe scaunul Lui de domnie.” (Apocalipsa 3:20-21)

Noi trebuie sa Il iubim pe Pastorul nostru, in asa fel incat tanjirea noastra sa fie constanta si sa nu ne permita sa uitam, sa renuntam sau sa ne schimbam cursul vietii. Atunci cand iubim – acea dragoste ne energizeaza motivatia, activitatea si dedicarea noastra. Dragostea si tanjirea noastra ne directioneaza pasii, gandurile, visurile si refuzul de a fi descurajati.

Dar, intr-o avertizare finala trebuie sa pastram in minte ca dragostea noastra se poate schimba si tanjirea noastra poate fi compromisa. Intorcandu-ne la cantecul nostru, ne reamintim de tanara sulamita care nu a permis niciodata gandurilor ei sa se indeparteze prea mult de campurile casei ei. Ea nu si-a permis niciodata sa fie distrasa de bogatia, popularitatea si atractivitatea Imparatului. Fiecare miros, fiecare sunet, fiecare conversatie, fiecare incercare, fiecare ispita, fiecare eveniment au facut-o sa se gandeasca la pacea si linistea momentelor petrecute cu Pastorul ei. Noi trebuie sa tanjim sa Il vedem pe Pastorul nostru, asa cum o mireasa tanjeste sa isi vada mirele, noi trebuie sa Tanjim sa Ii auzim vocea prin studii zilnice, trebuie sa ne rugam “Doamne, vino curand!”. Noi trebuie sa tanjim sa-L slujim pe El si pe toti cei care sunt parte din casa Lui. Noi trebuie sa tanjim sa vorbim cu El, sa-L laudam si sa ii aducem cereri in fiecare zi.

Pentru ca intr-o zi, intr-o zi dulce, tot asa cum sulamita este primita de mirele ei, si noi vom fi primiti. Nu va mai fi nici o separare, nici o tristete, nici o ispita, nici o pierdere, nici o nesiguranta, pentru ca noi vom fi impreuna cu Cel pe care Il iubim si dupa care tanjim.

“Apoi am vazut un cer nou si un pamant nou; pentru ca cerul dintai si pamantul dintai pierisera, si marea nu mai era. Si eu am vazut coborandu-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfanta, noul Ierusalim, gatita ca o mireasa impodobita pentru barbatul ei. Si am auzit un glas tare, care iesea din scaunul de domnie, si zicea: “Iata cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, si ei vor fi poporul Lui, si Dumnezeu Insusi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va sterge orice Lacrima din ochii lor. Si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut.” (Apocalipsa 21:1-4)